Îmi amintesc cu mare drag de puținele clipe petrecute alături de tatăl meu, clipe care mi-au rămas întipărite în minte.Atunci când se deschidea ușa, știam că a sosit persoana cea mai dragă mie, tata. Era singurul pe care îl așteptam cu toată nerăbdarea posibilă, pentru faptul că mă răsfăța într-un mod aparte, cum numai el știa.Toate acestea au durat mai puțin decât mi-aș fi închipuit. Într-o zi neobișnuită de februarie, încă de dimineață eram mai agitată decât de obicei, având o presimțire. Pe la ora prânzului, când ar fi trebuit să mâncăm împreună toată familia, zâmbetul a dispărut brusc, fiind înlocuit de lacrimi amare, care îmi aduceau o suferință de nedescris. Aflasem că tatăl meu decedase.. Nu înțelegeam nimic din tot ceea ce se întâmpla. Știam doar că nu mai este. În momentele respective a apărut prima mea dorință, aceea de a-l revedea în ușă, vesel și optimist. Din păcate, dorința avea să nu se îndeplinească niciodată, deși îmi doream, sperând că va veni din nou, dar degeaba. Încă se ascunde printre miliardele de stele, privindu-mă. Am impresia că anii petrecuți alături de el au trecut extrem de repede, nebucurându-mă cât ar fi trebuit să o fac. O odată cu plecarea lui, timpul parcă s-a oprit. M-a făcut să-mi dau seama că adevăratele valori sunt acelea pe care le descoperim după ce nu le mai avem. . Mai mult decât atât, am învățat să apreciez asemănarea evidentă dintre tatăl meu și mine: plăcerea de a compune, de a-i face fericiți pe cei din jur, de a transforma urâtul în frumos, lacrimile în zâmbet și visele în realitate. Așadar, în spatele unei dorințe nerealizabile, se ascund amintiri frumoase, care odată cu asfințitul soarelui și răsăritul lui în următoarea zi, devin tot mai valoroase. Nu trebuie așteptată la infinit îndeplinirea unei dorințe, ci fiecare dintre noi trebuie să îi dea viață, pentru a se bucura de ea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu